Colecția muzeului “Casa Razeșului”

Portul popular din comuna Pogonești în context județean şi național

Imaginea satului românesc în conștiința publică se identifică cu portul popular și cu motivele florale și geometrice cusute pe cămăși, redate în țesături ori reprezentate în lemn, cu menținerea unui echilibru între funcționalitatea practică şi cea estetică. Necesităţile cotidiene au determinat dezvoltarea industriei casnice, obligatorie pentru cea mai mare parte a populaţiei, în contextul în care, în vechime, cumpărarea de produse străine era rar întâlnită în rândul țăranilor. Influența urbană s-a făcut simțită mai ales din prima parte a secolului al XIX-lea, când au fost întemeiate, în zona noastră, la Puiești, Pungești, Codăiești sau Negrești, târguri populate cu evrei veniți din Galiţia, provincie a Austro-Ungariei. Aceștia importau de acolo textile produse industrial care au pătruns în sate, contribuind şi ele, treptat, la restrângerea industriei casnice, odată cu începuturile modernizării.

În casele țărănești, războaiele de ţesut erau orizontale, în cea mai mare parte, cele verticale, numite gherghefuri, fiind mai puțin întâlnite în această zonă. Războiul orizontal sau cu stative, folosește suluri, spete, iţele şi călcător (în legătură cu iţele, care sunt două sau patru). Pentru acoperitorile de pat (pichere, cuverturi), pentru ştergare mai groase se folosesc uneori iţe suplimentare (iţişoare), ce sunt ridicate pe rând, conform modelului, cu spata. Locul acestora este în spatele iţelor, pe firele de urzeală. Pentru ţesături diferite ca lăţime şi grosime, se folosesc spete de număr variabil de jârghiuţe şi cu fineţe variabilă a dinţilor. În acelaşi timp, cu suluri diferite, se asigură lăţimea dorită a stativelor. Pe aceleaşi stative se ţes şi pânza şi covoarele. Cele mai fine ţesături de pânză, folosite la confecţionarea cămăşilor femeieşti, erau cele din mătase (borangic) şi lână ţigaie. În mod curent, se țesea pânza „sadea” (dintr-un singur fel de fire) din cânepă, bumbac, borangic. Efecte decorative deosebite se obţineau prin îmbinarea firelor de natură diferită, de exemplu lâna sau borangicul cu bumbac, învrâstăturile şi alesătura cu mâna fiind procedeele folosite în acest scop. Prin intercalarea bumbacului (sacâz, perişor, bumbăcel) în urzeala ţesăturii de lână se obţinea aşa-numita „pânză cu margine” sau „în drugi”, iar în cazul ţesăturii de mătase pânza „în fâşii”. Folosind acest fir şi în bătaia (băteala) ţesăturii respective rezulta cea denumită în „cadril” sau în „lacre”. În unele sate pânza de lână ţigaie se învrâsta şi cu bumbăcel ţesut în trei iţe. Alesătura de mână se aplică în mod special cămăşilor de nuntă, care erau apoi purtate în zilele de sărbătoare. Bumbăcelul alb folosit în acest scop reliefa pe fondul mat al ţesăturii de lână ţigaie sau domolind strălucirea borangicului, desene delicate – reprezentări sugestive ale brăduţului, paiengănului, miezului de nucă sau a prescurelor. La pânza de borangic alesăturile se executau şi cu bumbăcel colorat, cu mici motive geometrice (chiticul, bobuşor, răţişoara). În final, aceste elemente decorative confereau o anumită distincție portului popular.

Din aceleaşi pânzeturi, dar cu accente de culoare adăugate la ţesut (prin învrâstare, alesătură cu spetează şi alesătură pe rost, cu acul) se confecţionau şi piesele tradiţionale (ştergare, feţe de masă, prostiri) cu funcţii utilitare şi decorative în locuinţa ţărănească. Efecte estetice puteau fi obţinute şi prin alternanţă cromatică realizându-se vrâstele prin bumbacul vopsit cu calacan. Tot pentru înfrumuseţare pot fi combinate fire de diferite grosimi (bumbac subţire şi sacâz), alesul printre sau peste fire, alesul legat, alesul cu acul.

Nu există un port popular ca marcă identitară a județului Vaslui. Din cauza unor condiții istorice specifice, această zonă a devenit reprezentativă tocmai printr-o diversitate de elemente ale culturii populare, în vechime fiind expusă atât năvălirilor turceşti şi, mai ales tătăreşti, apoi teatru de luptă al războaielor dintre turci şi ruşi, cât și epidemiilor. Toate acestea au determinat importante mișcări de populaţie, lipsa mâinii de lucru ducând la necesitatea unor colonizări, la care se adăuga şi transhumanţa.

Mai întâi, aici s-au stabilit locuitorii din Ardeal, numiţi ungureni sau mocani. Amintirea lor o regăsim în diferite sate ale județului Vaslui, precum la Gârceni sau Ştioborăni, unde localitățile se împart în răzeşi şi ungureni; în comuna Puiești, satul Bărtăluş era format din două părţi: Răzeşi şi Mocani. Ciobanii din Ardeal care practicau transhumanţa s-au statornicit pe valea Prutului, la Vetrişoaia și Fălciu, dar și pe valea Tutovei, la Perieni, Iveşti, Pogoneşti ș.a. Apoi, locuitorii români veniți din Bucovina s-au stabilit la Muntenii de Sus, Muntenii de Jos sau Rafaila, iar cei de origine ucraineană la Dumeşti, Văleni, Brăhăşoaia, Corbu etc. În același timp, au venit și locuitori din Muntenia, precum cei aşezaţi la Pogoneşti şi Iveşti.

Amprenta locului de origine s-a păstrat mai cu seamă în portul popular. Aici remarcăm mai întâi cămaşa femeiască croită cu mâneca din umăr, în variante pentru zilele de lucru din cânepă, iar pentru sărbători din lână ţigaie sau borangic, cusute cu roşu şi negru sau albastru cu negru, ca motive principale fiind frunza de vie, crenguţa bradului, flori bătute, mânecile fiind împodobite cu mocuşori, ţochi şi fliştoneală. Cămaşa croită cu mâneca din gât este considerată, în lucrări de specialitate, de tradiţie dacică, fiind tivită cu găurele sau cusătură peste muchie, ornamentată cu diferite cusături: cruciuliţe (puncte), în urma acului (tighel, sutaş) sau umplut pe fir (cusut cojocăreşte), se adăugau fluturi şi mărgele la mireasă. Câmpii ornamentali erau dispuşi în două feluri: în altiţe numite umeri (la Pogoneşti şi Iveşti) sau potloage (la Văleni), de unde plecau rândurile pe dinainte, spate şi mâneci; cusături în jurul gurii cămăşii, de aici plecând rândurile. Cămeşa cu plătcuţă este întâlnită la Pogoneşti, Iveşti, Perieni. Plătcuţele de pe umeri erau croite separat, de aici pleacă trupul cămăşii, împodobită cu găurele ogur, colţuri.

În ansamblul Podişului Central Moldovenesc, arăta Emila Pavel, „referitor la materialul din care se confecţionau cămăşile, cele mai vechi erau făcute din pânză de cânepă tort în tort, urzeala fuior şi băteala câlţi. Cămaşa de cânepă era folosită în special în zilele de lucru. Era croită dintr-o singură bucată dreaptă, iar la guler, pentru încheiat, în loc de bunghi avea două sfori de cânepă. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru sărbători se făceau cămăşi din pânză de cânepă sau in şi bumbac. Urzeala era din bumbac, iar bătătura de in sau cânepă. Pânza de bumbac era folosită în confecţionarea cămăşilor începând de prin anul 1900. În timp ce în zona de munte a Moldovei se folosea, pentru cămăşile de sărbătoare, pânza de in sau cânepă bătută în bumbac, în Podişul Central Moldonesc, zona Iaşi, ajungând până la Roman şi Vaslui, se folosea pânza de lână ţigaie toarsă prin mărgică şi bătută în bumbac. Alături de pânză de lână ţigaie, la sud, în jurul Tecuciului şi Bacăului, se folosea şi pânza de borangic. La începutul secolului al XX-lea, cămăşile se făceau din pânză de bumbac. Era un bumbac subţire,  păr sacâz ce se bătea în bumbacul obişnuit. Pânza de păr sacâz era subţire, fină, pe când cea de sacâz era groasă. Se folosea la confecţionat cămăşile, în special, în sudul Moldovei (Vrancea). Atât pânza de lână ţigaie, cât şi cea de borangic sau păr sacâz, se ţesea cu vrâste sau cu margine în zona Iaşi. Marginea consta în vrâstele din urzeală făcută cu bumbac alb. O altă tehnică de ţesut era în cruci, adică cu vrâste realizate atât la ţesut, cât şi la urzit. Din acest joc de linii rezultau pătrate, cadriluri, ca felia de zahăr sau pânza în cruci, deoarece firele de urzeală cu cele din bătătură se întretăiau în formă de cruce. În jurul Vasluiului sau Bârladului, această pânză se numea în lacre. Pânza de lână ţigaie sau de borangic se făcea şi fără vrâste margine sau în cruci, fiind ornamentată cu alesături, dintre care cele mai cunoscute erau motivele şinătău (zigzag), paingăn şi cruce”. Analiza tipurilor de cămaşă se încheie cu observaţii asupra zonei: „Cămăşile din pânză de lână ţigaie, în satele din jurul Vasluiului, se făceau şi cu betiţă la mânecă. Croiul cel mai frecvent era cămaşa de-a-ntregul, dreaptă, însă se făceau şi din două bucăţi: stan şi poale. Ornamentele ce împodobeau cămaşa erau realizate din alesături de mână executate la ţesut. Cele mai cunoscute motive de alesătură erau: paingăn şi prescurele. Pe margine, la poale, cămaşa era tigită cu aţă albastră. În afară de această cusătură era împodobită cu horbotă, mărgele şi fluturi. Un alt ornament pe aceste cămăşi era şabacul (zigzagul), executat cu aţă roşie şi albastră. Cămaşa dreaptă se mai numea şi cămeşoi, fiind întâlnită în toată Moldova”.

Fusta, altă piesă de primă importanţă alături de cămaşă, cunoaşte şi ea mai multe tipuri, care se diferenţiază după materialul folosit la confecţionare, lungime şi structură (androcul). Fusta era ţesută din lână, lungă până la călcâi, încreţită sau cu falduri pe bată, pe valea Tutovei numindu-se şi androc. Mireasa purta fusta de lână țigaie, având pe poale ogur, mărgele şi fluturi. La Pogoneşti s-au purtat fuste din ţesături învrâstate cu roşu, verde, galben şi negru, numite local „fuste pe-un picior”. Această denumire este legată de tehnica de ţesut folosită, prin care la ţesutul în patru iţe, vrâsta colorată în roşu se reliefa faţă de celelalte vrâste. Aceste fuste prezintă la poale şi alesături de bumbac alb (motiv „gura păpuşii”), benzi de catifea neagră şi găitane de lână, în diferite culori, pe marginea tivului. În zilele de lucru se purtau fuste în culori naturale ale lânii, cu ţesătură simplă sau având şi vrâste albe sau roşii la poale.

La Pogoneşti s-au purtat şi fuste din ţesături învârstate cu roşu, verde, galben şi negru denumite – în graiul local – fuste pe-un picior. Această denumire este legată de tehnica de ţesut folosită: prin care la ţesutul în patru iţe, vrâsta colorată în roşu se reliefa faţă de celelalte vrâste. Aceste fuste prezintă la poale şi alesături din bumbac alb (motiv gura păpuşii), benzi de catifea neagră şi găitane de lână, în diferite culori, pe marginea tivului. În zilele de lucru se purtau, mai ales, fustele de lână în culoare naturală, cu ţesătura simplă sau având şi vrâste albe sau roşii la poale. Sporadic, în mod special la costumul de sărbătoare, s-au purtat şi catrinţe (fote), însă acestea erau cumpărate de la bucovinence.

O altă piesă caracteristică pentru costumul popular femeiesc este pestelca, purtată peste fustă de lână. Ele sunt bogat împodobite fie prin alesătură de mână (motivele răţişoară, puiul mare), fie prin cusături în cruciuliţe. Pestelca este o piesă caracteristică a portului popular femeiesc. De formă dreptunghiulară, cu dimensiunile variind între 0,80 m lungime şi 0,50 m lăţime, pestelcile se confecţionau din ţesături special executate, care se diferenţiau de la o zonă la alta. Astfel, în zona Vasluiului, pestelcile se ţeseau din lână sau canva, cu vrâste longitudinale viu colorate şi cu alesătură de mână, model arnici. La poale sau de jur împrejur, li se aplica o bată de satin negru pe care, în unele cazuri, apar cusute flori din fluturi şi mărgele. Marginile sunt ornamentate cu dantele de mătase sau franjuri de lână. În zona Bârladului, pestelcile, având câmpul bleumarin, se confecţionau din două bucăţi înguste de ţesătură în ozoare şi cu învrâstături albe (genuţe, muşcăţele), care se încheiau între ele cu acuşorul cu lână albă sau colorată. Cheiţa aceasta apare dispusă transversal pe mujlocul piesei. La Pogoneşti şi Iveşti sau aceste pestelci sunt bogat împodobite fie prin alesătură de mână (motive răţişoară, puiul mare), fie prin cusături în cruciuliţe cu canva colorată. În zona Huşilor, pestelcile – în aceeaşi culoare bleumarin şi cu genuţe albe – se confecţionau dintr-o ţesătură în două iţe, foarte subţire, cu învrâstături albe din urzeală iar către marginea inferioară şi din băteală. Pestelcile erau deseori mărginite de colţurele (musturaşi, musturei, cichişori) executate cu igliţa din lineţuri colorate.

Ca structură morfologică, ornamentică şi cromatică, pestelcile de la Pogoneşti şi Iveşti prezintă asemănări cu unele catrinţe din Muntenia, Oltenia sau cu pestelcile purtate de femeile aromâne, precum şi cu cele din costumele bulgăreşti din sudul ţării. De altfel, în părțile Bârladului se foloseşte termenul de „catrenţă”, în timp ce în restul Moldovei prin catrinţă se înţelege fota. Portul lor ca şi denumirea respectivă pot fi puse în legătură cu stabilirea în sud-estul Moldovei a coloniştilor munteni sau olteni, ştiut fiind că în celelalte părţi ale Moldovei cu termenul de catrinţă se denumeşte fota. În unele sate, ce sunt incluse astăzi în judeţele Galați și Vrancea, aceste piese s-au purtat câte două-una în faţă, alta în spate, pe fustă de pânză albă. Acesta fiind, de fapt, aspectul actual al portului cu pestelci în manifestările artistice, apărând astfel depărtat oarecum de caracterul său specific pentru această regiune.

Portul bărbătesc oferă la rândul său alte caracteristici, păstrând însă unele legături cu cel femeiesc. Reia multe dintre trăsăturile generale ale portului femeiesc. Cămăşile se împart în: croită de-a-ntregul; cu platcă; cu fustă croită separat. Ele erau lungi până sub genunchi şi se purtau cu iţari şi suman sărăduit. Şi aici întâlnim ornamente, motive şi folosirea pânzei de lână ţigaie în situaţii deosebite. La Pogoneşti și Iveşti originalitatea apare şi în domeniul costumului bărbătesc compus din pantalon de dimie (suman), cămaşă scurtă şi leibărică.

Un alt element al portului popular, brâul, era nelipsit din zona Vasluiului, elementele ornamentale fiind apropiate de cele de pe cămăşi, vrâstele (numite şi ridicături) erau executate cu speteaza şi alesătura de mână, model paingăn şi şerbac (zigzag), se termina cu ciucuri şi canafi.

O componentă înrudită cu brâul, bârneaţa, cunoaşte aspecte particulare în judeţul Vaslui, mai ales în colinele Tutovei, unde cingătorile cu motive din alesături atingeau ca dimensiune circa 2,5-4 m lungime şi 3-4 cm lăţime. La ţesut se foloseau lână, canava şi mărgele, bârneața terminându-se cu „ţurţuri” (franjuri) şi canafi. Bârneţele se încingeau peste brâul roşu cu „fâşii”. Se purtau în zile de sărbătoare la pantalonii de şiac „creţi” şi la cămaşa naţională cu flori.

Betele sau bârnețele cu care se încingeau femeile, sub aparenta lor modestie erau bogat ornamentate cu o bogăţie de motive în general geometrice şi de o mare varietate cromatică. Aceleaşi caracteristici le întâlnim şi la bonzile (boandele) înflorate, produse de meşteşugari ai satelor, specializaţi în cojocăritul de străveche tradiţie. Ca ornamente, predomină elementele florale şi vegetale (fitomorfe) în combinaţii cromatice dintre cele mai surprinzătoare. Boanda tinde să fie înlocuită cu ilicul de catifea, împodobit şi acesta tot cu motive fitomorfe.

Pentru acoperământul capului sunt amintite năframele din borangic, răspândite destul de mult cândva, tot în colinele Tutovei. Ca o tehnică de uz general, întâlnim şi aici vrâstele de bumbac sacâz şi ornamentele de la capete. Amintim și celelalte componente ale portului popular din zonă – sumanul, caţaveica, flaneaua, polca, minteanul. 

 

Caracteristicile specifice ale portului popular şi a ţesăturilor din comuna Pogonești

Costumul femeiesc este compus din batic, ie, bundiţă, bată şi/sau fustă albă cu dantelă la poale, ciorapi de lână, opincile şi traista. Baticul cu fondul de culoare neagră sau bleumarin închis are flori cu culori viu deschise. Se poartă vara legat la spate, iar pe timp de iarnă se poartă strâns în jurul gâtului. Ia este din pânză de bumbac. Are cusături pe piept, spate, mâneci şi manşetă, motivele cusăturilor, în combinaţie de mai multe culori, fiind geometrice, florale etc. Bundiţa este din piele de oaie, de obicei de culoare maro, este simplă, fără motive florale, iar la umăr, piept şi poale se aplică o bentiţă din blăniţă de miel, de obicei de culoare maro. Fusta albă, cu o dantelă brodată la mână cu acuşorul, aplicată la marginea de jos a fustei se poartă pe sub fotă (pestelcă) pe timp de vară şi pe sub fustă pe picior pe timp de iarnă, în aşa fel ca dantela să se vadă sub marginea de jos a fotelor sau fustei pe picior. Bata, lungă de aproximativ 1,5 m, lată de aproximativ 4-5 cm are pe mijloc, de-a lungul, o înşiruire de motive geometrice sau florale, iar pe margini câte o frunzuliţă dintr-o anumită culoare de pe interiorul betei. Ciorapii sunt confecţionaţi din lână albă de oaie, care se ridică până la jumătatea gleznei, şi care, uneori, mai ales la femei, au anumite modele în partea de sus, chiar dintr-o culoare diferită de alb. Opincile sunt confecţionate din piele de porc, iar mai recent din piele de vită. Vârful opincilor este încheiat, închis cu o nojiţă scurtă, iar lateralele sunt străbătute cu nojiţele lungi care strâng bine opinca, apoi se înfăşoară pe gleznă şi se leagă. Traista este confecţionată din cadrelă viu colorată în diverse culori (verde, roşu, negru, galben), fiind un accesoriu nelipsit la costumul femeiesc.

Costumul bărbătesc este compus din căciulă (pălărie pe timp de vară), cămaşă, bată, ilic, pantaloni (din suman), ciorapi de lână şi iţari. Cămaşă gen tunică la gât, lunguţă, ajungând aproape la genunchi, este confecţionată din pânză albă cu motive geometrice sau florale pe piept, la umeri şi la manşetă, care de cele mai multe ori este cu mâneca largă, de cele mai multe ori s-a folosit la motivele de cusături (mai ales la cele geometrice) o singură culoare – albastru. Căciula este confecţionată din blană de miel (de cele mai multe ori de culoare neagră) şi se poartă pe timp de iarnă, vara putrtându-se pălăria de culoare maro, la care se fixează (lateral stânga) o floare de muşcată. Bata, lată de 4-5 cm, este ţesută la război cu diferite modele geometrice, într-o combinaţie de 5-6 culori dintre cele mai vii, la margini, de-a lungul celor 1,5-2 m lungime se ataşază din 2 în 2 cm grupuri de câte 3 mărgeluţe albe, iar cele două capete se termină cu canafi. Ilicul (lăibărica) este din suman ţesut la război şi bătut la piuă. Pe cele două părţi ale pieptului se ataşază bentiţe negre din satin negru peste care se coase o împletitură din două fire de şnuruleţ îngust maro. Buzunarele de la piept şi din lateral (de jos) sunt marcate tot cu satin colorat şi în partea de jos. La buzunare, sus şi lateral, se folosesc nasturi mici, strălucitori. Deasupra buzunarelor (din şnuruleţ maro) se schiţează câte un grup de trei frunzuliţe, iar pe spate, din acelaşi fel de şnuruleţ, două grupuri de câte 5-7 frunzuliţe. Pantalonul este confecţionat tot din suman de lână, fără manşetă. Şosetele din lână albă, toarsă la furcă, răsucită şi împletită la andrele, se ridică până la jumătatea gleznei. Opincile din piele de porc (mai în vechime), acum sunt din piele de vită, încreţite din nojiţe care strâng bine opinca, apoi se înfăşoară pe gleznă şi se leagă.

Portul popular reprezintă o marcă a identităţii etnice. Se diferenţiază în funcţie de anotimp, ocazii festive, vârstă sau sex, adaptându-se şi ocupaţiilor specifice fiecărei zone, păstrându-și însă nealterate caracteristicile esenţiale.

Ţesăturile de interior prezintă o mare varietate tipologică şi funcţională, în rândul lor înscriindu-se ştergarele, feţele de masă, feţele de pernă, prostirile, pichirile, velinţele, lăicerele, ţolurile, covoarele ș.a. Ele înfrumuseţează interiorul casei, aspectele practice fiind situate în plan secund. Între ţesăturile de interior, ştergarele, aşezate în fluture sau vertical, au o evidentă funcţie estetică. După tehnicile de lucru, ele pot fi învrâstate, cu alesături, cu modele năvădite şi cu cusături. Pentru confecţionare se folosea bumbacul galben-cafeniu, vopsit în calaican, bumbăcelul colorat diferit, învrâstele de obţineau cu suveica, prin bubuluci sau ridicarea cu spetează. Alesăturile cu acul se executau cu arnici roşu sau negru. Alesătura în agur se folosea la ornamentarea capetelor pieselor confecţionate din bumbac sau borangic. Modelele năvădite, bine reliefate, se executau pe întreaga suprafaţă a ştergarului sau numai cu vârste numite druguşori. Cusăturile cu arnici, aplicate pe ştergarele de bumbac, foloseau numeroase motive: vegetale (frunza de vie, struguri, frunza arţarului, aguzele, ghindă, curpănul bostanului, garoafe, trandafiri), avimorfe (cuci, păuni, cocoşi, curcani, hulubi, laba gâştei), zoomorfe (cerbul, calul), antropomorfe, astrale (stele). Capetele ştergarelor tivite cu găurele sau cu cusături în zig-zag, numite şătrăncuţe, ţârâieli, păşituri sau fliştoneală prezintă deseori dantelă de mână sau franjuri. Aceleaşi tehnici le vom întâlni la feţele de masă, feţele de pernă, prostrile de pat, de perete, de culme. La Pogoneşti şi Iveşti pe pânză este reprezentat frecvent ghiveciul cu picior şi garoafe, la fel ca în Câmpia Munteniei. Tot aici, prin învrâstarea pânzei de cânepă cu bumbac se obţinea un material original, încreţit, „pielea găinii”. Lăicere de lână – cu numele pronunţat diferit în părţile judeţului – sunt bogat ornamentate prin mai multe tehnici. Cele ţesute cu suveica sunt învrâstate în poduri (vrâste egale de culori diferite) despărţite prin genuţe (vrâstuţe). În simplitatea lor, podurile sunt de o mare frumuseţe datorită subtilităţii armonizării culorilor. Mai apar și vrâste albe întrerupte, ca o notă de umor, numite „dinţii babei”. Lăicerele ornamentate cu vrâste şi alesături sunt decorate cu motive plasate la distanţe egale – suveicuţe, prescurele, coasta vacii, prăgurele, furculiţa. Alte lăicere, cu decor geometric, au un singur motiv, prezentat repetat. Ele sunt alese în dame, pave, colţunaşi, posmagi. Alteori, motivul repetat are un colorit diferenţiat. Aici se includ ţesăturile cu alesături „în şeirlău” sau „în şerbuce”, care sugerează ideea de horă. Alte categorii de lăicere: compartimentate în pătrate în care sunt înscrise motive florale (flioncurile) sau păsări; „în tăblii”, cu motive geometrice în diferite poziţii coloristice, ţesătura fiind compartimentată prin cele două „drumuri cu zimţi”. Decorul romboidal apare frecvent şi cu denumiri diferite: în paftale, în roate, în floare, în ocoale, în unire. În ultimul predomină decorul naturalist, acea cromatică intensă datorată compoziţiei chimice a culorilor.

Ţesăturile au şi o importantă funcţie ritualică, ele marchează momentele fundamentale ale existenţei umane. După prima scăldătoare noul născut este înfăşurat într-o pânză numită crijmă. Zestrea fetei era în principal din ţesături executate – cel puţin aşa se afirma – de către viitoarea mireasă care îmbrăca o anume costumaţie cu prilejul căsătoriei. La moarte, pe lângă folosirea anumitor pânzeturi, era îmbrăcată de către bărbaţi cămaşa în care fuseseră miri. Tot la înmormântare se întrebuinţau lăicerele numite poduri.

La Pogoneşti, meşteşugul ţesătoriei a fost perpetuat până astăzi. Aici se află unul dintre puţinele locuri din judeţul Vaslui în care s-a conservat întreg costumul popular, care se remarcă prin bogăţia ornamentelor de pe ii şi încărcătura de elemente geometrice de pe fote, prin frumuseţea sobră a costumului bărbătesc confecţionat din suman. Prin ornamentica lor, țesăturile de interior se încadrează unei zone mai largi a județului Vaslui. Ștergarele, care pot fi învrăstate, cu alesături, modele năvădite, cusături, sunt realizate cu ornici colorat, folosindu-se motive vegetale (frunza viei, struguri, frunza arţarului, ghinda, curpănul bostanului, garoafe, trandafiri), avimorfe (curci, păuni, curcani, hulubi, laba gâştei), zoomorfe (cerbul, calul), antropomorfe (fete), astrale (stele). Capetele ştergarelor sunt tivite cu găurele sau zig-zaguri, cusături numite şătrăncuţe, târâieli, pâşitor sau fliştoneală. Aceleaşi modele le vor reîntâlni pe feţe de masă şi prostiri. Feţele de pernă prezintă decoruri complexe, având drept motive centrale păsări, fete, ramuri cu flori sau flori în ghiveci ca variantă a pomului vieţii. Pânza de cânepă este învârstată cu bumbac, obţinându-se un material uşor încreţit numit „pielea găinii”. Sunt confecţionate frecvent levicerele (lăicerele), ţesute cu suveica în poduri (când vrâstele au lăţimi egale) sau cu genuţe (atunci când benzile de culoare sunt despărţite de linii foarte înguste). Se adaugă o întreagă gamă de alte ţesături şi de motive ornamentale. 

Galerie foto